Prin lume, ca din întâmplare

Din lumea ce-şi trăieşte întâmplarea,
Culeg răspunsuri, aflu întrebări...
Şi, câteodată, îmi surprind mirarea
Că-şi uită-ndepărtarea-n depărtări.

Aşa cum sunt, eu cel plecat prin lume
Mă reîntorc, nicicând ca un fugar,
Şi nici ascuns sub masca unui nume
De care nimeni n-ar avea habar.

Însă mă-ntreb de unde plec şi unde
Mă voi întoarce când va fi firesc,
Dar întâmplarea lumii nu-mi răspunde,
De parcă-ar vrea, cumva, să mă opresc.

Eu dau răspunsuri celor ce mă-ntreabă,
Deşi ei înţeleg ceea ce vor
Şi-mi pun în cârca, în nespusă grabă,
Un alt trecut şi viitorul lor.

Mereu, din praful unor amănunte,
Pe mine-i necesar să mă refac,
Ca neclintit să stau precum un munte,
Indiferent cui nu îi sunt pe plac.

Prin lumea ce-şi trăieşte întîmplarea
Sunt un răspuns cumva întâmplător,
Nu ştiu de ce, dar mare-mi e mirarea,
Când spun că dat nu îmi mai e să mor.

Tainici, fără taine

Dezbracă-te, nu îţi mai şade bine
În haina roasă de singurătate,
Şi nu te ruşina tocmai de mine,
Trăirii clipei dă-i întâietate.

Nici eu, nici tu, de stăm în aşteptare
Nu vom putea să spunem vieţii, viaţă,
Neîmplinită-i doar o încercare
De a privi spre cer prin copci de gheaţă.

Lasă-mi privirea toată să te ştie
Când freamătu-ţi începe să-mi vorbească,
Şi când, tot el, în taină-ţi spune, ţie
Că e dator să te călăuzească.

În palme prinde-mi marea răzvrătire
Ce dă unirii noastre-nsemnătate,
Ce-n tine se transformă-n împlinire
A toate câte nouă ne-au fost date.

Lasă-te-aşa, nu îţi mai pune haine,
Nu-s de folos, măsura nu-ţi e bună,
Doar cei ce mint cred că există taine
Când mitei date vieţii-i spun arvună.

Dar viaţa ştie şi îl răsplăteşte
Doar pe acel ce-n fapte o trăieşte.