Pe colţi de stâncă iar să înfloreşti
Acolo unde-ntreagă este zarea,
Doritele înalturi omeneşti.
La rădăcina ta cad ploi de stele
Şi soarele se-nchină deseori,
Iar vântul cu rafalele-i rebele
Îţi cere să renaşti... Nu poţi să mori...
Îţi cheamă re-nflorirea timpuri sfinte
Ce floarea ta o poartă în efigii
Şi numele-ţi rostit printre cuvinte,
E corolar al unei vechi religii.
Ai fost aleasă, asta-ţi e menirea,
Să dai lumină zorilor de zi
Ca oamenii să ştie că iubirea
E singura lor şansă de-a trăi.
Te ţin în palme dacă, să te-ngheţe,
Veni-vor ceţi din mari întunecimi,
Să poţi fi floarea crestelor semeţe
Şi mugurul să-l porţi spre înălţimi.
Venit-a vremea, ştii şi tu prea bine,
Să fii regină, flori mai mici să creşti,
Ca să-nflorească-n ziua care vine
Precum li-i dat prin Scrisele Cereşti.
